Am trisat putin fiindca am dorit sa vad cat mai multe ipoteze.

Va propun sa demonstram frumoasa teorema a lui Preda, “daca dragoste nu e nimic nu e”, folosind rationamentul reducerii la absurd, plecand de la presupunerea ca falsul durerii, al suferintei conditionate de libera exprimare, conduce la iubire, fara de care Nimic-ul ar avea un rang. Sunt fascinat de faptul ca durerea este o ipoteza a iubirii, ca iubind devin vulnerabil si intolerabil in nebunie. Nu vreau sa fiu declarat clinic sanatos si sa nu simt durerea nebuniei, imperfectiunea dualismului cardiac. Curios totusi, durerea si nebunia, sau legate aleator fara conjunctia “si” (nebunia durerii sau durerea nebuniei) sunt conditii nici necesare nici suficiente pentru iubire.

Cristino, mai cred ca o sa gasesc acele conditii necesare si suficiente, poate sunt naiv, dar cred ca iubirea este finalitatea unui rationament de “daca si numai daca”.

Poate ca cel mai greu e sa gasesc conditia suficienta in iubire si totusi … teama ca te pierd, ca nu vei mai fii langa mine, imi deseneaza iubirea (fie ea chiar si in alb si negru)

Mulțumesc celor care m-au încurajat și cer cuviincios înțelegere, îngaduiți-mi oameni buni, pentru scurt timp , fața, gândul, sufletul și faptul că poate nu am reușit să vă răspund dar o să învăț să le fac pe toate. Deocamdată am devenit …blogherist….din cauza unora (tari și buni) dar și din dorința de a arăta și altceva, din dorința de a putea spune tuturor că am greșit, că recunosc, că cer iertare și că iubesc. “Greșeala mea” este  de fapt numele blogului… Poate că e o traumă din copilărie, când tovarășa învățătoare sau tovarășul profesor scria cu roșu destul de citeț si de mare GREȘIT astefel încât, probabil, mi-au trebuit nopți pentru a feminiza cuvântul si a-l accepta ca parte umană. Apoi, o carte cu probleme frumoase de matematică intitulată “Unde e greșeala”? mi-a transformat imaginea aceea sumbră într-o căutare intensă  a răspunsului la întrebare.

Ce bine că am o secretră de blog care imi spune că trebuie să scriu și să răspund, ce bine că langă mine am așa om minunat cu care aș fi vrut sa schimb locul de muncă, să stau între cărți, să ating zilnic o copertă nouă ca să-i simt mirosul, sau răsfoitul paginilor precum zgomotul bancomatului. Ea e Cristina, secretara sufletului meu de vreo zece ani încoace. Un om frumos pe de-a-ntregul, o femeie care te face fericit când ești lângă ea și parcă neica Tudor avea dreptate “Cine te cunoaște… te iubește”

Nu mă criticați prea tare, nu vreau să mă pun bine cu ea deoarece există și în mine oleacă di misoginism si “aproape că n-aș recunoaște acest adevăr fără leac”. Și totuși, te iubesc Cristina.

Mă întreb dacă sunt un om bun. Am o mare problemă…hahaha…nu pot să mă compar cu Cristina, bineînțeles, ea e o femeie. Am căutat definiția omului bun și parte din calități le îndeplinesc. Insă locuiește langă mine un filantrop adevărat care mă face să-mi vină să-l jefuiesc, să mă simt hoț, să cred că aproape tot ce fac eu e fals sau pălește în fața candorii și bunătății ei suflești. Ea, Cristina, poate să se gândescă la acțiune și la finalitate, fără să ia în calcul rădăcina umană sau/și cioatele din pădure, ea poate începe un proiect fără să raporteze euro la oră (și sincer cred nici nu știe cursul euro), doar cu dorință și speranță ca apoi să fie euforică urmând să facă ușor pași în spate, pentru a se bucura în tăcere, fără laude, fără fast cu o bucurie luată din altă dimensiune a spațiului.

Și eu cred că pot să ajut oameni și eu cred că pot să le vorbesc frumos, să nu pizmuisc, să nu bârfesc, să nu râvnesc la bunul altuia și să nu-mi croiesc viața după vise cu finalitatea unor scopuri prestabilite. Nu doresc să câștig cu orice preț și pentru victorii fac tot ce pot dar cu limită cu fair play și cu respect. Dar…..

Oare pot să ajut pe oricine sau doar pe aceia care îmi sunt dragi, care la un moment dat îmi pot întoarce ajutorul?

Am ajutat oameni care au uitat să-mi spună mulțumesc și pentru care din prieten am devenit un nesuferit și mai bine trec strada decat să ne întâlnim.

 Și totuși mă întreb dacă sunt bun, dacă nu am făcut aceste lucruri cu premeditare cu speranța ca apoi să primesc laude și aplauze, să-l ajut pe om ca pe urmă el să se simtă dator? Nu cred, dar există o îndoială.

Oare nu există o competiție internă cu Doamna Perfectă și   înlăuntru există o infinitate de frustrări care din când în când, în număr mic, ajung la suărafață.

 Toți suntem păcătoși iar greșelile pot fi iertate și  pentru asta putem face multe fapte bune insă statutul de păcătos nu poate fi schimbat. Oare nu ne ascundem sub omeneasca greșeală toate limitele lumești ale decadenței pentru a spera la iertare, la schimbare la altfel?

P.S. Am fost in 23 Decembrie la spectacolul lui Andre Rieu. A fost cadoul meu pentru ziua Cristinei și parcă am speranța că va fi mai bine. Atâta aur si argint împreună întru bun gust, atâtea rochii și lumini spectaculoase, și zgomot și teatru și noi toți într-un mariaj consensual de bucurie. Am râs și am plâns și am fost fericiți.

Hai să fie asta starea de final.

Chinezu avea dreptate…nu despre fotbal.

Atunci despre copii, doi la numar, cu mame diferite, cu destine diferite, cu doua vieti diferite ca ziua si noaptea, luna si soarele, viata si moartea, iubirea si ura.

Cifra doi, duala din nastere si parsiva in iubire, e facuta pentru mine… o balanta veritabila din decada a doua. Cifra doi e paritatea ce duce la perfecta indecizie.

Chris e mare, a implinit 18 ani si aproape l-am pierdut (devine barbat), iar Maia Hiperboreea e mica si dulce si ma face sa-l inteleg pe Cartarescu ….si ea devine femeie.

P.S.

Credeam ca-i mai usor, fiindca deseori vorbesc cu mine si trec de 300 de caractere:) si adorm si visez si cand ma trezesc iarasi vale iarasi deal, iar urc pentru ca sa:)cobor  si treapta si contratreapta si tu Cristina, Cristina